Neața, suflet drag! Astăzi, în timp ce alergam, am trăit o stare de pace și iubire față de propriul corp! I-am dat voie să-și controleze ritmul. Practic, m-am abandonat lui! Așa mi-a venit un insight referitor la iubire: faptul că iubirea e o stare (o stare interioară) care are niște pași, precum dezvoltarea unui bebeluș.

 

În primele luni de viață, un bebeluș învață, prin atingere, să ia contact cu exteriorul. Astfel, el trăiește senzații, percepții. Exact așa este și cu iubirea! Poți citi cărți și poți avea în minte zeci de experiențe ale altora. Iubirea nu are legătura cu exteriorul pentru că exteriorul nu te ajută pe tine să simți.

 

Cred că în procesul de învatare a iubirii sunt importante fiecare contact și fiecare trăire pe care o ai. Sunt importante toate emoțiile, dar în special cele negative. Dacă îmi dau voie să trăiesc frustrare, tristețe, dezamagire, furie, durere, ură în timp voi începe să le recunosc atunci când reapar. Până când va interveni și acceptarea care vă sădi primele semințe ale credinței.

 

La baza iubirii de sine stă credința în sine. Dacă tu știi reacțiile tale la diverse emoții și stări, atunci știi, într-o oarecare măsura, unde ești slab și unde ești puternic. Sunt mici pași care în timp te învață să te abandonezi Sinelui.

 

Munca este grea și de lungă durată. Vei înțelege că doar lucrând cu tine, vei atrage oameni care să te iubească. Vei simți, pur și simplu iubirea. Cred că asta vrea să însemne și sintagma “coboară mintea în suflet”.

Vă iubesc, iubindu-mă!

 

Similar Posts